Statele Unite au abolit sclavia în 1865, la patru ani după abolirea iobăgiei în Rusia. Totuşi, segregarea rasială în America a mai dăinuit destul de mult timp, până nu a fost înlăturată legislativ 100 de ani mai târziu, în 1964. De înlăturat au înlăturat-o, dar practic, mai ales în statele din sud, segregarea a mai continuat aproape 10 ani. Treptat, mai ales după marşurile paşnice ale leaderului negru Martin Luther King, ea a început să tindă către zero. În toţi anii vieţii mele în America nu am observat şi nu am auzit VREODATA ceva împotriva negrilor. A spune ceva negativ despre negri se considera de mauvais ton, cel puţin în cercurile în care mă învârteam eu, iar la TV sau în presă acest lucru era de neînchipuit. Antipatia rasială, bineînţeles, există, dar doar la nivel cotidian – totdeauna cineva nu iubeşte pe altcineva: pe negri, pe evrei, pe chinezi etc. N-ai ce-i face- aşa e natura umană. Dar la nivel de stat, nici pomeneală de aşa ceva. Cum a zis cu altă ocazie Plehanov, “ca să îndrepţi un băţ strâmb, trebuie să-l strâmbi spre partea opusă”. Şi iată că l-au strâmbat. În 1965 preşedintele liberal Johnson a instaurat Affirmative action (acţiunea afirmativă) – o denumire efemeră care stabileşte avantaje ale negrilor în faţa albilor la obţinerea unui loc de munca, la studii, primirea unor alocaţii ş.a.m.d. Adică a introdus “discriminarea pozitivă” sau segregarea pe invers. De aici a pornit totul şi nu s-a mai oprit.
Negrii, o etnie harnică până atunci, au intrat pe regimul gratuităţii, pe “moca”: mame de culoare primeau alocaţii pentru fiecare copil şi ca atare se străduiau nu să muncească, ci să facă copii cu oricine şi cât mai des. Nimeni n-a stat să educe plozii numărul cărora creştea şi care nu aveau niciun chef să studieze. Trăiau pe alocaţii în apartamente - “project” gratuite. De-abia ajunşi la maturitate, aceşti
copilaşi făceau la rândul lor alţi plozi, la fel de analfabeţi, debusolaţi şi incontrolabili, întretinuţi de stat. Criminalitatea a crescut în populaţia de culoare: droguri, bătăi, jaf armat, omucideri. “Moca” e un drog puternic. Perverteşte şi formează o mentalitate de înrobire, de dependenţă totală faţă de donator.
În SUA există două partide de bază: cel democrat şi cel republican. În sec. XIX, partidul democrat era partidul proprietarilor de sclavi sudişti, al Ku-Klux-Clanului, al linşajelor şi al segregării. În contrapondere, partidul republican al lui Abraham Lincoln a luptat în războiul civil din 1861-1865 împotriva sudiştilor pentru abolirea
sclaviei. Cele 4 milioane de sclavi negri nu au aparţinut decât democraţilor. Niciodată vreun republican, în Nord sau în Sud, nu a fost proprietar de sclavi.
Acum 27 de ani, când fadul şi plicticosul preşedinte republican George Bush Sr. a fost înlocuit de tânărul şi carismaticul Clinton, democraţii au ajuns în sfârşit la putere. Puterea e o chestie seducătoare, îmbătătoare şi odată ce ai obţinut-o, vrei s-o păstrezi pe vecie. Cei opt ani ai lui Clinton la Casa Albă au fost pentru democraţi o vreme de extaz, dar cum nu sunt de loc proşti, au privit către viitor şi au început să caute metode pentru a rămâne la putere cât mai mult, chiar cu speranţa la definitiv. Şi au găsit metoda.
Aici ne apropiem de problema majoră a Americii – de groapa în care aceasta a căzut şi din care, din păcate, nu văd deocamdată vreo cale realistă de ieşire.
În Declaraţia Independenţei din 1776 a fost stipulat faptul că au drept de vot doar proprietarii de pământ. Când Washington a fost ales preşedinte, doar 6% din populaţie puteau să voteze. În 1870 au primit drept de vot toţi bărbaţii, indiferent de rasă, în 1920 – toate femeile, iar în 1964, al 24 lea amendament la Constituţie a permis votul oricui, chiar dacă nu e plătitor (plătitoare) de impozite, adică nu lucrează. Chiar asta e groapa în care s-a prăvălit ţara. Acest amendament înseamnă că orice gură-cască ce nu lucrează nicăieri şi nici nu doreşte să lucreze are acelaşi drept de vot ca mine, care am lucrat în Statele Unite din prima zi a vieţii mele americane şi până la pensie.
În alegeri toţi sunt egali, indiferent de valoare şi contribuţie. În dreptul general electoral (un om-un vot) democraţii au şi văzut bagheta magică. Pentru putere e nevoie de cât mai multe voturi, de aceea toată istoria ulterioară a ţării e o luptă aprigă pentru voturi, pentru formarea electoratului. Ca partid al conservatorilor şi
antreprenorilor, republicanii s-au străduit să câştige voturi prin dezvoltarea economiei şi ridicarea nivelului de trai, adică printr-o metodă de modă veche – câştigul voturilor. La pol opus, democraţii au înţeles că e mai simplu să cumperi voturi, decât să le câştigi. “Să cumperi” nu în sens direct, bineînţeles – ar fi ilegal, ci în sens figurat: să cumperi voturi prin gratuitate, oferind tot felul de privilegii: locuinţe la preţ redus, alocaţii băneşti, medicină gratuită, ipoteci ieftine, tot felul de pomeni, introducerea în ţară a milioane de imigranţi semianalfabeţi ş.a.m.d. Evident, un om care primeşte totul gratis îşi va susţine donatorul, adică va deveni total dependent de el, aşa cum un animal din grădina zoologică devine sclavul celui care îl hrăneşte. “Moca” costă mulţi bani; de unde să-i procuri? Doar copleşindu-i cu impozite pe cei care muncesc. De aceea programul de partid al democraţilor a devenit re-repartizarea averilor, cu alte cuvinte, “a deposeda şi a re-împărţi”, vechea lozincă a comuniştilor. Astfel, partidul democrat a luat-o spre
stânga. Foştii proprietari de sclavi au hotărât să se întoarca în trecut şi să înrobească toată populaţia americană, de data asta indiferent de rasă şi culoare. Noi doi am trăit sub dominaţia sovietică şi înţelegem foarte bine că am fost sclavii sistemului. Proprietarul de sclavi, stăpânul era statul. Ei bine, exact această orânduire le e dragă democraţilor stângişti americani; e chiar scopul lor.
Republicanii au înţeles ţelul democraţilor abia către sfârşitul preşedinţiei lui Clinton şi s-au apucat activ de alegeri, dar au dat-o în bară cu candidatul: preşedinte a devenit Bush Jr, o personalitate cu totul mediocră. A stat la Casa Albă opt ani şi a făcut atâtea greşeli stupide, încât toată ţara a rămas cu gura cascată. Pe acest val de nemulţumiri Obama a devenit preşedinte. Prostovanii liberali suspinau înduioşaţi şi încântaţi: “Cât e de simbolic faptul că am scăpat de rasism şi am ales un preşedinte de culoare!” Nu realizau faptul că rasismul cotidian nu dispăruse, ci se schimbase – devenise din alb, negru.
Încă pe vremea lui Bush Sr. stânga a realizat că solul puterii trebuie cultivat din timp, îngrăşat şi arat periodic. Cum învăţa Lenin? Pentru a acapara puterea, acaparaţi mai întâi poşta, telegraful şi radio-ul. Chiar aşa au procedat democraţii, pe obiective contemporane: au acaparat practic toată mass-media şi industria de divertisment (Hollywood, Broadway, ziarele, revistele, Google, Facebook etc). Educarea generaţiilor tinere a intrat sub oblăduirea profesorilor stângişti din colegii şi universităţi (pe bani “moca”, sub formă de granturi). A început o spălare a creierului la tineret de un calibru nemaivăzut. Îmi aduc aminte cum am fost cu nevastă-mea în 2001 în vizită la fiul nostru, pe atunci student la Berkeley. Ne-a zis: “Sunteţi naivi şi nu stiţi adevărul; profesorul ne-a explicat tot: nu teroriştii arabi au distrus cele două turnuri din New York în 11 septembrie, ci CIA, la ordinul lui Bush”.
Orice profesor cu nesăbuinţa de avea păreri proprii e dat afară, fără şanse de a găsi de lucru la altă universitate. Disidenţa e pedepsită aspru, iar libertatea cuvântului e tăiată categoric şi agresiv, deşi, spre deosebire de Uniunea Sovietica, disidenţii încă nu sunt arestaţi. Dar poate e doar o chestiune de timp? În campusuri, Antifa e activă (“antifascism”, în noua lor limbă) – aripa războinică de stânga a partidului democrat, care aminteşte prin acţiunile sale de Gărzile Rosii chineze, de cămăşile marron ale hitleriştilor şi de cele negre ale mussoliniştilor. Nu ştiu dacă stângiştii au învăţat lecţiile bolşevicilor sau poate l-au citit atent pe George Orwell, dar au înţeles puterea redutabilă a cuvântului – lucrul va deveni conform numelui. Astfel, au făurit limba ipocrită a corectitudinii politice. Cuvintele au căpătat sensuri care le convin: infractorii şi hoţii au devenit “cetăţeni cu morală alternativă”, idioţii - “oameni cu gândire specială”, negrii - “afro-americani”, retrograzii- “progresişti”, omul cu păreri diferite de cele de stânga e etichetat “fascist”, fasciştii se chiamă “antifascişti” ş.a.m.d. Acest limbaj nou s-a dovedit a
constitui şinele pe care au hotărât să intre în birocraticul lor…socialism? Nu, fascism! Poate că asta îţi sună inedit, dar tocmai fascismul clasic e idealul democratilor. Ca să înţelegi, îţi explic diferenţa economică dintre socialism şi fascism. În socialism, totul în ţară e naţionalizat, adică aparţine statului; statul are monopol în productie şi e unicul distribuitor al muncii, cum era în URSS. În
fascism lucrează capitalismul: aproape totul e privatizat, dar statul dictează ce să produci, în ce cantităţi, pe cine să angajezi, pe cine nu, ce asigurări să cumperi, ce metode să foloseşti în tratamentul bolnavilor etc. În fascism e nevoie de o birocraţie de stat masivă ca să poţi ţine capitaliştii pe o lesă scurtă. Aşa a fost în Italia lui Mussolini, in Germania hitleristă. În sfere sociale si politice, fascismul şi socialismul sunt fraţi gemeni, dar în sfera economică, fascismul, datorită capitalismului, e mai eficient, de aceea se poate spune: fascismul (şi nu comunismul!) e stadiul superior al socialismului. Asta e şi visul democraţilor stângişti – să transforme SUA într-un stat fascist, deşi ei nu gândesc în aceşti termeni despre ei înşişi.
Obama a început să transpună activ în viaţă acest vis luminos, cu un succes considerabil. Nu-ţi voi povesti cine a fost şi ce a făcut – toate astea se ştiu şi fără mine. La început părea că preşedinţia lui era menită să elimine definitiv rasismul şi să unească ţara. Dar a ieşit exact invers. Rasismul s-a întors pe dos şi s-a îndreptat contra albilor, iar în politică s-a produs o scindare nemaipomenită între stângişti şi toţi ceilalţi. În toţi anii vieţi mele americane n-am văzut niciodată atâta ură. Se destrămau vechi legături dintre prieteni, în multe familii se produceau certuri şi chiar divorţuri. Eu însumi m-am separat definitiv de câţiva prieteni, după o lungă amiciţie.
Spre sfârşitul celor opt ani de preşedinţie a lui Obama, tehnologii politici dezvoltau o trecere lină a puterii către mâinile asociatei şi aliatei sale întru gandire, Hillary Clinton – o cucoană rea, coruptă până în măduva oaselor şi cu o pofta arzătoare de putere.
Şi iată că a venit noiembrie 2016. Nimeni nu se îndoia de victoria lui Hillary asupra excentricului şi limbutului businessman Trump. Dar nu s-a întâmplat aşa. Trump a învins într-un mod neaşteptat. Asta mi-a adus aminte de distrugerea armatei sovietice în 1941. Democraţii s-au îngrozit – construcţia luminoasă a sistemului lor, care mergea atât de bine sub Obama, s-a clătinat. A tunat şi a fulgerat. Catastrofă! Problema nu e dacă Trump e democrat sau republican, ci faptul că a apărut ca un hopa-mitică din lumea total necunoscută lor, lumea
antreprenoriatului liber. El nu era câtuşi de puţin legat de birocraţii de la Washington, nu depindea de niciun partid, deşi formal fusese ales ca republican. Stânga a văzut în el o bombă cu acţiune lentă şi un distrugător al ordinii lor. Mulţi congressmeni şi senatori democraţi au refuzat să accepte legitimitatea alegerilor şi nu au venit la instaurarea lui Trump. Aşa ceva nu se mai întâmplase în America. Pe străzi, cohorte de prostălăi tineri, spălaţi pe creier, plângeau în hohote, înecându-se în muci, boceau isteric şi-şi smulgeau din cap părul de culorile curcubeului, fapt pentru care au fost numiţi ”snowflakes”- fulgi de zăpadă care se topesc la primele raze ale soarelui. În stilul noului limbaj, democraţii l-au numit imediat pe Trump un nou Hitler care a acaparat ilegal puterea, duce ţara către
dictatură şi deci orice metodă de a-l da jos e justificată şi morală.
Îţi reamintesc: orice neacceptare a legalităţii schimbării puterii este începutul unui război civil. Acesta a şi început – deocamdată e un război civil rece între stângişti şi toţi ceilalti. Rece, pentru că democraţii nu sunt încă pregătiţi pentru o răscoală armată şi încearcă orice măsură legală pentru răsturnarea lui Trump. Azi, când au rămas doar vreo patru luni până la alegeri, războiul e în toi. Acum îţi voi prezenta operaţiunile principale desfăşurate de partidul democrat şi controlate de sediul subteran principal al democraţilor, cu Obama la conducere.
Din momentul alegerii lui Trump, scopul principal al democraţilor a devenit acela de a scăpa de el cu orice preţ şi cât mai repede. Dacă asta nu va reuşi rapid, e important să nu fie admisă victoria lui în următoarele alegeri. Aşadar, iată principalele operaţiuni ale războiului civil, deocamdată încă rece, din SUA:
Mişcarea #me too. Deoarece Trump e un mare iubitor al sexului frumos, au hotărât ca pentru început să-i vină de hac pe partea asta şi să-i strice reputaţia la electoratul feminin. Democraţii au organizat şi au pus în mişcare pentru proteste în masă mulţimi de feministe îngrijorate sexual. Nu ştiau nici ele împotriva cui protestau. Ori că le violase cineva, ori că această josnicie abia urma, ele protestau cu ţipete asurzitoare. Simbolul intelectului propriu îl purtau pe cap - căciuliţe roz, după forma organelor lor genitale: ce e pe cap e şi în cap. De aceste pseudo-dureri, fetele smintite îl acuzau, bineînţeles, pe Trump, deşi acesta nu se făcuse remarcat cu vreun abuz. Dar aceste proteste stupide n-au fost decât o încercare stilistică.
Operaţiunea “Starul porno”. Au găsit-o pe târfa Stormy Daniels, căreia Trump chipurile îi plătise tăcerea. Au făcut gălăgie mare. Dar rezultatul a fost un efect de petardă, din care au avut de suferit doi avocaţi escroci - unul din partea lui Trump şi celălalt - al lui Stormy. Amândoi au ajuns după gratii (ceea ce îmi încălzeşte inima – totdeauna e plăcut când un avocat ajunge la închisoare), pe când Trump
a trecut prin asta ca gâsca prin apă.
Operatiunea “Psihopatul”. Se vede şi cu ochiul liber că Trump e o personalitate excentrică, imprevizibilă, capabilă să-şi jignească chiar şi apropiaţii; pe deasupra e narcisist şi elefant într-o prăvălie cu porţelanuri. Asemenea preşedinţi nu au mai existat în SUA şi de aceea stângiştii s-au decis să-l declare psihopat şi să-l
înlăture de la Casa Albă, ca fiind incapabil să-şi exercite atribuţiile datorită instabilităţii psihice. Au plătit vreo doi-trei psihiatri pentru declaraţii publice, dar şi operaţiunea asta nu a produs decât o uşoară tresărire a aerului. Neobţinând vreun succes, democraţii au înţeles că pişcăturile de ţânţar nu le vor aduce izbândă şi s-au pregătit pentru provocări mai serioase.
Operaţiunea “Marioneta”. I-au fabricat adversarului Trump un dosar fals, din care reieşea că ar fi agentul lui Putin şi că joacă după fluierul rusesc. Au început o investigaţie grandioasă cu procurorul Mueller în frunte. Ruşii spirituali se amuzau: “se pune Mueller cu Stierlitz al nostru?” În doi ani au interogat zeci de oameni, au
cheltuit 20 de milioane de dolari, dar n-au demonstrat nimic. S-a dovedit că nu e agent. A ieşit un fâs.
Operaţiunea “Complotul cu Ucraina”. A existat o încercare de a-l acuza pe Trump că l-ar fi rugat pe preşedintele ucrainean Zelensky să investigheze maşinaţiunile financiare din Ucraina ale lui Biden - rivalul său principal în următoarele alegeri. N-au reuşit să dovedeasca nimic, dar pe propriul lor Biden l-au pus în bătaia puştii, căci are o muscă mare pe căciula. Atunci democraţii, exasperaţi, au decis să-i organizeze lui Trump un impeachment pe această bază. Deoarece sunt majoritari în Congres, au votat impeachmentul, dar ca să-l scoată din Casa Albă aveau nevoie de minimum două treimi din Senat, ceea ce a fost din start nerealist. Atunci de ce tot acest tam-tam? Nici ei nu ştiu. Furia întunecă mintea.
Operaţiunea “Coronavirus”. Când, în februarie 2020, pandemia coronavirusului a căzut pe capul întregii planete, democraţii şi-au întrezărit şansa. Bineînţeles, nu ei au creat pandemia, dar au decis s-o folosească pentru a frâna boom-ul economic – atu-ul principal al lui Trump la alegerile viitoare. Totuşi Marx a avut dreptate: economia e baza relaţiilor sociale şi tocmai ea determină tot restul în viaţa unui stat. Întrucât sub Trump economia a luat-o brusc în sus, democraţii au priceput că vor reuşi să-l învingă pe Trump în alegeri doar frânând-o cu orice mijloace. Şi ce mai şansă- pandemia!
Toată ţara a fost pusă în carantină. Trump nu dorea carantină totală, ci una limitată, dar cum aceste chestiuni nu le hotărăşte guvernul federal, ci guvernatorii statelor, n-a putut face mare lucru în acest sens – nu are acest tip de putere. În plus, zilnic turna gaz pe foc principalul epidemiolog al ţării, doctorul Anthony Fauci, un democrat convins. Acesta cerea nu numai închiderea parcurilor, şcolilor,
universităţilor, restaurantelor, ci şi a fabricilor şi uzinelor. Tot! Iar asta ar fi automat adus un colaps economic şi ţara s-ar fi cufundat într-o depresiune economică nemaivăzută. Dacă se opreşte producţia, peste câtva timp (3-4 luni) se sparge lanţul materiilor prime, iar refacerea lui poate dura ani de zile. E ca şi cum ai tăia arterele unui om încă viu. De aceea, Trump a fost categoric împotriva
opririi industriei şi a încercat cu succes oscilant să-i convingă pe guvernatori să nu ia măsuri extreme. Multe întreprinderi au continuat să lucreze, în ciuda ordinelor guvernatorilor. Totuşi, şomajul a urcat la un nivel nemaiîntâlnit de pe vremea Marii Depresiuni, bursa a luat-o la vale iar democraţii îşi frecau cu entuziasm mâinile – sufla un vânt prielnic.
E interesant de remarcat că maxima cotă a îmbolnăvirilor şi a mortalităţii se observă în statele unde democraţii sunt la putere. Nu pentru că virusul i-ar iubi mai mult, ci pentru că democraţii sunt manageri mediocri. Mai mult, s-a dovedit că au mărit în mod artificial mortalitatea, ca să aibă motiv să insiste asupra unei carantine şi mai stricte şi asupra unei opriri totale a industriei. Astfel, în statul
New York, guvernatorul Cuomo a ordonat introducerea infectaţilor în case de batrâni, ceea ce a dus la mortalitatea masivă a acestora. Asta e deja crimă, dar e puţin probabil ca guvernatorul să ajungă după gratii. Ei îşi protejează oamenii.
Până la urmă Trump a reuşit să convingă multe state să scoată treptat carantina, oamenii au ieşit la lucru, au început să se redeschidă afacerile şi economia s-a mişcat de pe punctul de îngheţ; bursa a reacţionat imediat, acţiunile au luat-o în sus.
Democraţii au panicat din nou – dacă va continua aşa, în noiembrie economia se va întoarce la nivelul de dinainte, ceea ce-i bine pentru Trump. Şi deodată, spre bucuria lor, un nou noroc, de care s-au folosit imediat:
Operaţiunea “Vieţile negrilor contează”- Black Lives Matter (BLM). În oraşul Minneapolis s-a întâmplat un eveniment neplăcut. Un infractor înalt şi solid, drogat pe deasupra, a opus rezistenţă poliţiei, fiind reţinut după o infracţiune. Poliţistul a folosit o figură-standart pentru cazuri din acestea şi i-a strangulat cu genunchiul carotida, după care infractorul şi-a dat sufletul. Aici s-au întâlnit două
nenorociri: în primul rând, poliţistul a făcut exces de zel, apăsând infractorul la pământ timp de aproape 9 minute şi s-a făcut direct vinovat de moartea acestuia; în al doilea rând, banditul era, cum se spune acum, afro-american. Astfel de întâmplări nefericite se petrec uneori în America, dar şi în alte ţări. Poliţistul a omorât un infractor, deşi nu ăsta i-a fost scopul: poate i-a sărit adrenalina
peste limite, poate şi-a pierdut minţile, poate i-au cedat nervii - cine ştie? Nu uita că munca poliţistului nu e un desert. În fiecare zi are de-a face cu rebuturi ale societăţii, cu risc pentru propria-i viaţă. Gândeşte-te că nu oricine îşi ia un job ca ăsta – e nevoie de un anumit tip de caracter, de un nivel înalt de adrenalină în sânge şi de nervi de oţel – care, de obicei, mai cedează. Sigur că nimic din
astea nu justifică ce a făcut poliţistul şi, de regulă, poliţia face mai întâi o anchetă internă, apoi, dacă există motive, predă afacerea justitiei. Aşa s-ar şi fi întâmplat, dacă cineva dintre democraţi nu s-ar fi prins că s-a ivit ocazia mult dorită, care oferă posibilitatea ultimei bătălii decisive cu Trump. Moartea nămiloiului a fost ocazia ideală pentru a zgudui toată ţara şi a aduce războiul rece la
temperaturi înalte. Tactica unei asemenea zguduituri e pur provocatoare – nelinişti în masă, neapărat cu jaf, vandalism, abuzuri şi ucideri. În America, ţară a legii, acestea pot să-l forţeze pe preşedinte să ia măsuri extreme, de pildă, să activeze garda naţională pentru restabilirea ordinii, ba chiar şi armata- există precedente istorice. Iar acestea vor duce inevitabil la conflicte armate, vărsare
de sânge, vor apărea revolte şi mai sângeroase – iată o A Doua Revoluţie Americană. Şi cine va fi vinovat? Desigur, Trump. Tot sângele nevinovat va curge pe el, între timp vin şi alegerile şi cine va vota un preşedinte cu mâinile mânjite de sânge? Nu e minunat acest plan?
Pentru ca planul unei revoluţii să funcţioneze, e nevoie de patru factori obligatorii: o situaţie revoluţionară (prilej şi combustibil), o lozincă simplă şi clară sau o ideologie incendiară, bani şi, în sfârşit, un leader carismatic.
Să vedem ce are stânga la îndemână azi.
Totul e în regulă cu prilejul: nămiloiul negru ucis de poliţistul rasist în sicriul de aur. Combustibilul: tineretul derutat, spălat pe creier şi cu vederi de stânga. Înmulţeşte toate acestea cu şomajul. Azi, după colegiu, e îngrozitor de greu să-ţi găseşti un loc de muncă,
mai ales dacă eşti specializat în “liberal arts”, adica umanităţi: e plin de tot felul de arheologi, psihologi, filosofi, teoreticieni ai emancipării femeii şi ai drepturilor negrilor, actori şi poeţi nerecunoscuţi, istorici literari şi diverşi alţi “specialişti”
inutili, cu datorii mari pentru studii şi fără nicio şansă de a le plăti. Aceştia sunt marea majoritate. Nimic de zis - un combustibil excelent. În plus, pentru o combustie de succes s-a descoperit un catalizator puternic- coronavirusul. De trei luni, milioane de tineri stau acasă în carantină, se plictisesc de inactivitate, le urcă
testosteronul – unde să-ţi reverşi energia şi afectele?
Cu lozinca la început a fost o bâjbâială. În vremea noastră, figuri ca “pace popoarelor-pământ ţăranilor” nu mai merg. Nu prea aveai ce alege, iar stânga avea la mână doar o carte de joc: divergenţele rasiale. Aşa că i-au dat drumul sub forma simiescului Floyd în sicriul de aur. Nu contează dacă rasismul, în caz că mai există pe ici-pe colo, e anemic, marginal. Trebuie umflat, făcut din ţânţar armăsar, trebuie acuzaţi bărbaţii albi de toate necazurile populaţiei de culoare şi iată bulgărele de zăpadă care porneşte la vale.
Mai întâi negrii împotriva poliţiei, apoi toţi împotriva tuturor şi iată, dăm foc ţării şi cu focul ajungem şi la alegeri. În ceea ce priveşte banii, nu sunt probleme. Milionarii de stânga şi miliardarii din Silicon Valley le fac donaţii uriaşe democraţilor. Iar Soros cu miliardele sale şi ura împotriva Americii? Punga lui e mereu deschisă pentru plata agitatorilor, demonstranţilor şi organizatorilor dezordinii şi vandalismului. O mare masă de prostovani donează
organizaţiei BLM- Black Lives Matter, fără să bănuiască faptul că totul, până la ultimul cent, merge în vistieria partidului democrat.
În schimb, cu liderul carismatic, în genul lui Troţki sau Hitler, nu le-a ieşit. Nu au găsit o personalitate destul de marcantă, dar au decis să nu tragă de timp şi să iasă la luptă fără lider. Pentru a trece planul revoluţionar în fapte, statul major subteran al lui Obama a dat drumul dulăilor de rezervă: organizaţia activiştilor negri, care acţionează sub firma BLM. Agitatori plătiţi şi pierde- vară plictisiţi
au ieşit la demonstraţii (nu pe degeaba: au primit câte 50$ de căciulă pentru o ieşire -Soros nu face economii în cazuri dintr-astea).
Marodeuri organizaţi au început să spargă vitrine şi să prade tot ce găseau la îndemână. În final, democraţi smintiţi din Congres şi Senat au căzut în genunchi şi le-au cerut negrilor iertare pentru pseudo-păcate ale albilor, iar idioţii cei mai zeloşi (pentru bani adiţionali) s-au pus la rând să sărute pantofii negrilor, cum pupă catolicii papucul Papei de la Roma.
Emoţionalul Trump era să cadă în plasa provocării – era cât pe ce să cheme armata şi să le cânte în strună democraţilor. Din fericire, generalii şi ministrul apărării au reuşit să-l disuadeze şi să-l convingă să lase poliţia să se descurce singură cu marodeurii, iar demonstraţiile să se stingă singure, când se vor evapora aburii celor cărora le “fierbe raţiunea revoltată”. Încet-încet, FBI a prins
instigatorii şi i-a băgat în închisori federale, de unde puterea statală liberală nu-i poate scoate.
Cum am zis deja, fără un lider (führer, duce, comisar al poporului etc) o revoluţie nu învinge, ci se stinge treptat. Ceea ce se întâmplă acum. Au urlat, au spart geamuri, au prădat, au dat foc la câte ceva, au omorât chiar câţiva poliţişti, dar totul începe să se calmeze. Mai sunt demonstraţii pe ici-pe colo, dar deja fără vandalism şi ucideri. Poporul muncitor, dornic de lucru, iese la treabă, se redeschid business-uri. Carantina se ridică încetişor şi sper că peste încă vreo
lună- două totul va reintra în normal. Bineînţeles, dacă democraţii nu vor găsi o nouă modalitate de a-i trage o copită preşedintelui. Vom trăi şi vom vedea…”
©Jacob Fraden, San Diego, 2020>>
